Question

Cat de mult ne mai atrage ideea/ dorinta/ senzatia/ sentimentul de a deschide cu adevarat un capitol in viata cuiva (si prin acest "cuiva" ma refer, desigur, la barbatul de langa tine, la cel pe care inca ti-l creionezi candid si naiv in intinsul univers al asteptarilor sau cel care inca iti este dator cu jumatate din viata pentru ridurile de expresie pe care ti le-a lasat mostenire)? Intre "prima", "actuala" Prima iubire romantica, prima iubire totala... prima... prima... prima, ne adresam inevitabila intrebare: in sistemul acesta de prioritati cat de devreme, cat de tarziu, cat de adevarat, cat de constient si de brusc ne facem noi aparitia in viata cuiva? ...si restul Sau, mai bine zis, in ciuda nefastei luciditati, cat de mult ne framantam interior la gandul devastator al ciclului de vieti care ne-au precedat, cate zambete si imagini ai senzatia ca regasesti pe chipul lui, cate parfumuri si cate identitati, cat din ceea ce vrei tu sa resimti nemaivazutul nemaisimtitul,nemaiauzitul si, nu in ultimul rand, nemaipomenitul sentimentului prezent, a fost modelat, retusat, incercat, inaugurat, inaltat pe altarul inchinat altor femei sau, si mai letal, altei femei, EA Alfa si Omega si tot trecutul din care s-a nascut EL, asa cum ti se ofera in clipa de fata? Undeva intre "marea iubire"... Dincolo de frustrare, curiozitate, dorinta de a sonda orice dedesubt, de a tachina, uneori cu tendinta meschina de a o cobori de pe piedestal o imaginea "idilica" a unei femei ideale, stim ca in orice prezent se ajunge prin inlantuirea de cauze si efecte trecute. Ca te adora, dar sentimentul adoratiei nu ii era cu totul strain, ca te iubeste, dar a mai iubit si inaintea ta, ca iti spune "Te iubesc", dar buzele lui se misca intr-un fel de automatism, ca iti cumpara trandafiri rosii pentru ca FEMEILOR le plac. Dar tu preferi florile de camp...Nu refuzam trecutul, atata timp cat nici ei nu neaga noutatea prezentului. Daca intr-adevar ne alimentam din legile compromisurilor si daca nu putem sterge urmele, macar sa ne imbatam cu fantezia unora noi. Cei din urma vor fi cei din URMA? Oare cu cat ajungem mai tarziu in viata lor, cu-atat mai putin pasibile de titulatura "mare iubire" suntem si mai aproape de vocatia casnica? Oare unde, cand si cu cine incepe moartea pasiunii? Oare ajungem sotii, neveste, mame, matusi, bunici din incapacitatea de a mai fi iubite, amante, iubiri? Cat de traumatizante sau de inhibitoare sunt, cu adevarat fostele iubiri ale actualilor nostri iubiti? Si cat isi doresc ei sa mai arda intr-una noua? Si oare "marea iubire" a lui devine in mod fatidic, consoarta fara stralucire a altuia? Sau a fost nevoie de toate cele scrise mai sus ca sa invat sa formulez intrebarea potrivita: Suntem ultimele in viata unui barbat?